Picatura ce a umplut paharul
27 octombrie 2008 Imi pare rau, dar nu mai suport! Weblogul si-a batut joc de mine zilele astea (vezi noul blog) si de-asta am decis sa ma mut. Noua adresa este:
Ne vedem acolo!
Un miracol! …a doua oara.
26 octombrie 2008 Azi noapte am avut norocul si bucuria sa asist la un miracol. Probabil ca daca esti din Bucuresti nu vei putea sa faci uz de empatie ca sa intelegi cat de mult a insemnat pentru mine evenimentul petrecut in urma cu doar cateva ore, dar pentru cel care ravneste la event-uri si la spectacole si concerte reprezinta un salt gigant peste prapastia ignorantei si rutinei.
Varul meu Cosmin are sclipiri de geniu uneori. Teoretic toate lumea le are si, mai nou, se pare ca o mana de oameni din Constanta s-au desteptat destul incat sa realizeze “visul de aur” al celor ca mine: un local in care sa se presteze diverse seara de seara. Revenind la Cosmin, omul a avut inspiratia divina sa rezerve o masa in "Cafe D’art". Daca mi-ai citit articolul precedent, stii despre ce vorbesc.
Aseara insa a fost mult mai impresionant, cu atat mai mult cu cat am prins spectacolul celor de la Spin si l-am vazut cap-coada. Am cantat, am tipat, am baut, am petrecut o seara minunata ce nu-mi doream sa se mai termine. Am fost martorul miracolului suprem: dovada materializata ca segmentul snobilor ieftini , majoritar in orasul asta, poate fi activat in sens pozitiv, printr-un spectacol de zile mari. Roxana Andronescu, una din cele mai bune tinere voci dupa parerea mea, a reusit sa-i ridice in picioare, sa-i faca sa aplaude, sa cante, sa se simta si sa recunoasca faptul ca se simt bine fara sticla de whisky si energizantele aferente tip clubbing. Au fost melodiile proprii, au fost cover-uri, au fost poante, au fost solo-uri. A fost companie placuta, discutii interesante si a fost/este poza cu fata asta minunata, care stie ce inseamna sa faci show si stie ce inseamna muzica buna.
Imi doresc sa vad cat mai multe astfel de spectacole, cu oameni frumosi, cu atmosfera ce vibreaza de tinerete curata, nealterata de BMW-uri parcate afara, de telefoane scumpe plasate tactic pe masa si alte alea. Am asteptari mari de la clubul asta, de la oameni, de la viata. Sper la schimbare in bine, la distractie cuminte dar intensa, la pace. Vreau momente frumoase, fete luminoase, vreau comunicare fara masti si fara conditii.
Dar cel mai mult vreau sa inteleg sistemul si sa arat celor care ma citesc o alta imagine. Vreau impact. Zilele ce-au trecut mi-au aratat multe fatete ale blogosferei si multe psihologii ale celor care scriu; raman totusi la convingerea ca blogul este un jurnal, citit si scris gratis,
Un miracol!
26 octombrie 2008 Azi noapte am avut norocul si bucuria sa asist la un miracol. Probabil ca daca esti din Bucuresti nu vei putea sa faci uz de empatie ca sa intelegi cat de mult a insemnat evenimentul petrecut in urma cu doar cateva ore, dar pentru cel care ravneste la event-uri si la spectacole si concerte reprezinta un salt gigant peste prapastia ignorantei si rutinei.
Varul meu Cosmin are sclipiri de geniu uneori. Teoretic toate lumea le are si, mai nou, se pare ca o mana de oameni din Constanta s-au desteptat destul incat sa realizeze “visul de aur” al celor ca mine: un local in care sa se presteze diverse seara de seara. Revenind la Cosmin, omul a avut inspiratia divina sa rezerve o masa in Cafe D’art. Daca mi-ai citit articolul precedent, stii despre ce vorbesc.
Aseara insa a fost mult mai impresionant, cu atat mai mult cu cat am prins spectacolul celor de la Spin si l-am vazut cap-coada. Am cantat, am tipat, am baut, am petrecut o seara minunata ce nu-mi doream sa se mai termine. Am fost martorul miracolului suprem: dovada materializata ca segmentul snobilor ieftini, majoritar in orasul asta, poate fi activat in sens pozitiv, printr-un spectacol de zile mari. Roxana Andronescu, una din cele mai bune tinere voci dupa parerea mea, a reusit sa-i ridice in picioare, sa-i faca sa aplaude, sa cante, sa se simta si sa recunoasca faptul ca se simt bine fara sticla de whisky si energizantele aferente tip clubbing. Au fost melodiile proprii, au fost cover-uri, au fost poante, au fost solo-uri. A fost companie placuta, discutii interesante si a fost/este poza cu fata asta minunata, care stie ce inseamna sa faci show si stie ce inseamna muzica buna.
Nu pot fi altfel decat entuziasmat. Nu e primul meu concert, dar e prima oara cand un club da senzatia aceea de Bucuresti, de libertate totala, de distractie simpla si de traire tanara, fara rezerve si fara masti. Aceasta seara de sambata a fost parca scoasa din alt univers, strain Constantei, care sper ca va acapara si va metamorfoza definitia fun-ului si destinderii pe care o cunosteam cu totii.
Asta inseamna sa te simti bine. Sa bei un pahar de vin sau o bere in loc sa-ti etalezi cocktailul pompos. Sa canti si sa fii alaturi de cei de pe scena in loc sa stai blazat si tacut la masa. Sa glumesti cu prietenii, sa discuti despre muzica buna, despre filme interesante, despre carti si alte lucruri caracteristice varstei, in loc sa incerci sa epatezi, sa iti expui motorizarea si vestimentatia de la Fashion Victim, incercand sa te dai mai barbat/femeie.
Am mari asteptari de la Cafe D’art si ceea ce spun ei ca ne pregatesc. Am mari asteptari de la clientii acestui local, de la oameni in general. Am sperante de elevare, de relaxare, de pace. Doresc moartea snobismului, invidiei, posing-ului si falsului. Da, moartea falsului. Vreau, din tot sufletul, sa vad zambete sincere, fete luminate si multi multi multi artisti care sa ne onoreze cu prezenta.
Aseara a reprezentat si o misiune de recunoastere, de culegere a informatiei noi si interesante pe care o impart cu voi:
www.cafedart.ro ~ Site-ul localului.
www.roxanaandronescu.ro ~ Blogul Roxanei.
www.trupaspin.ro ~ Site-ul trupei.
Cu acestea spuse, va urez o seara cat mai frumoasa si ne vedem in D’art!
P.S. Am sa mut tot ce e legat de VVV pe www.weblog.ro/tomcatranting
Vineri de pisica
25 octombrie 2008
Ieri a fost o zi extrem de ciudata. Dupa ce maica-mea a luat o gura de asfalt si a capatat frumuseste de atela de gips, au urmat niste momente ingrozitoare: a trebuit sa ma dau barbat si sa fac tot ce era de facut in casa, in locul ei. Din pacate, mi-au cedat nervii dupa cateva astfel de treburi casnice, cand m-am asezat si eu la laptop, sa vad ce mai e pe bloguri si inca imi mai dadea de munca. M-am hotarat brusc in momentul respectiv sa ies din casa, asa ca l-am sunat pe George, prieten, coleg de breasla si pianist (de unde si sugestia), intrebandu-l daca nu vrea sa mearga in "Piano". "Piano" e un local superb, mic si intim, la parterul unui hotel din Mamaia, chiar langa celebrul centru de distractii Europa. In "Piano" canta trei baieti: pian, bass si saxofon. Mi-am zis ca o ora, doua, pot sa ma intind si eu pe un fotoliu si sa sorb un vin bun. Sa-mi clatesc gandurile.
Am ajuns intr-un tarziu pe-acolo si ne-am spart jumatate de buget cu o sticla de Chenet, de care am tras vreo doua ore. Companie placuta, glume si lume nu tocmai de prost gust, asa cum vezi in majoritatea cluburilor si barurilor din Constanta . Intr-un tarziu, ne-am retras in " Bourbon ", unde cica era seara de karaoke. Dupa un "Radu mamii, Radule" cantat in stilul motanului in calduri si obligatia de a cumpara o sticla de whisky (ca sa stam la masa), am decis ca e prea mult. Ne-am urcat in masini si ne-am repezit la "Cafe D’art". Si de-aici incepe partea interesanta…
Tare sper ca ma citesc si consateni. Pardon, constanteni . Dragilor, daca n-ati (mai) dat prin D’art de ceva vreme, am o veste cel putin buna: incepand de aseara, localul organizeaza diverse evenimente zilnic. Au inceput cu Proconsul , pe care nu i-am prins, dar ne-am multumit cu cireasa de pe tort: un stand-up superb semnat Horatiu Malaiele! Am ramas socati de faptul ca baruletul de la subsolul Teatrului Ovidius era plin ochi, oamenii stand in picioare, prin colturi, pe lustre, pe unde era loc, numai sa-l auda pe maestru. Ne-am strecurat si noi pe un hol si l-am audiat de la departare. O prestatie geniala – sper sa nu fie prima si ultima de acest gen. Mai mult, un public din care jumatate erau persoane rasate, cu aer boem si atitudine pe masura. Asadar, ma inchin azi lui Dumnezeu si Il rog sa ne dea cat mai multe astfel de momente si cat mai multi astfel de oameni sa ne calce orasul si sa ne lumineze. Sa mai dea Domnul sa ii lumineze si pe cei ce constituiau a doua jumatate a publicului, care stateau mai mult din curiozitate sau respect, fiindca erau socati de versurile lui Horatiu, de intonatia pasionala si de jocurile inteligente de cuvinte. MACAR sa ne educam cu ocazia asta!
Azi e concert Spin, din cate am inteles. Ma duc. Intr-un fel sau altul o sa incerc sa ajung acolo cat mai des. Si, cum ar zice Badea, "traiti-ar familia, ba!" asta care ai "Cafe D’art"-ul!
Exceptia fara pisica
24 octombrie 2008Nu am prea avut timp zilele astea de scris, lucru ce-mi displace enorm, dar in cazul de fata, chiar nu gasesc momentul potrivit pentru a ma dedica acestui loc. S-au intamplat multe – cel mai important fiind accidentul maica-mii. Pe scurt, si-a facut mainile varza dintr-o cazatura si acum trebuie sa am grija de ea si de casa si de scoala, lucruri ce-mi ocupa mai tot timpul. Desi nu scriu pe bani (in caz ca e vreunul care crede asta), ma simt obligat sa scriu ceva. Si, din moment ce voturile pentru proiectele mele au fost putine si diferite, am decis s-o iau logic si sa continui sirul povestii din VVV. Asadar, fiindca e 1:12 a.m., sunt rupt de somn si abia mai vad monitorul, am sa copiez aici cate putin de ce am scris pana acum. Intentionez sa continui asa, o data la doua zile cand pot avea activitate si de fiecare data cand nu pot sa scriu. Asa… ca sa nu te plictisesti. Sper sa-ti placa. Elly spune ca e groupie. Eu spun sa va organizati. Caut fani.
PROLOG
Memento
Ultima oara cand se privise in oglinda, constatase ca ridul de pe obrazul drept (cuta ce se forma atunci cand se stramba) capatase o umbra maronie. Era intr-adevar deplorabil faptul ca isi organiza timpul in acest fel, sacrificand 60 de minute dupa miezul noptii numai pentru a incerca sa descopere alte defecte pe care, initial, nu le vazuse sau pe care poate le uitase odata cu trecerea anilor. Nici macar nu-si mai amintea cum ii arata chipul la inceput; doar faptul ca pielea ii era mult mai elastica si inca mirosea a tesut viu atunci cand sangele ii navalea in obraji. De fapt, amintirile palisera de mult, capatand nuante alterate, deformand imaginile pe care uneori le revedea cu ochii mintii ca pe niste diapozitive prafuite; era multumit ca inca poate onora in acest fel amintirea oamenilor pe care i-a cunoscut, in ciuda faptului ca despre acel „el” tanar nu isi amintea mai nimic.
Sebastian se ridica de pe scaunelul mic din fata oglinzii, strangand in pumnul masiv si noduros, pe care o tesatura de vene se impletea grotesc, o perie veche. Se pieptana in fiecare seara, inutil totusi – parul valvoi, alb ca zapada, ii completa aspectul dezordonat si refuza sa coopereze. El intelegea ca acest tabiet, pe care il savura asemeni cestii de cafea de dinainte de rasarit, se strecurase in rutina nocturna doar fiindca il calma si il lasa sa-si concentreze privirea galbuie, obosita, pe fiecare detaliu al propriului visage. Ochii scrutau atenti fiecare proeminenta sau cavitate sau schimbare cromatica a tenului. In mintea lui, deja epuizata de alunecarea vesnica a amurgului in noapte, topirea intunericului in rasarit, in somnul lung, interminabil si neodihnitor, toate aceste amanunte se contorizau, se aranjau singure pe categorii, adaugand cate o picatura de melancolie si regret in sufletu-i batran. Spre exemplu, nu isi mai putea aminti culoarea propriilor ochi, desi stia ca odata, demult, fusesera albastri. Acum erau un bleu spalacit, tulbure, de parca cineva ii distilase lacrimile doar pentru a denatura intentionat frumusetea irisului pefect, de safir. Si, fara exagerare, Sebastian fusese un barbat minunat; foarte masculin la trup, dar cu un chip ce pastra o frumusete feminina pe care o mostenise din partea mamei sale. Astfel, nu putea sa nu simta o urma de frustrare, de gelozie, acum cand se lasase in voia anilor si a soartei, cand acceptase sa imbatraneasca, cand, din punct de vedere fizic, nu mai era nimic din ce a fost iar mintea sa refuza sa-l lase sa-si aminteasca.
Putin aplecat, isi indrepta greoi pasii spre balconul mic ce dadea spre piata. Ura faptul ca trebuia sa poarte papucii din plus, sparti in varf, si halatul maroniu, tocit in coate si la spate, pe care le gasise aici, dar nu avea aproape nimic altceva de imbracat. Camera apartinuse, se pare, unui batran ce fusese ingrijit la pat pentru mult timp inainte de a parasi aceasta lume. Pe etajere si prin colturi inca se puteau observa obiecte medicale de-a dreptul antice: seringi din metal, vase pentru sterilizat, bandaje si niste fiole din sticla groasa in care parea sa se fi uscat iod si alte solutii antiseptice. Locul ar fi duhnit a cripta daca nu erau toate aceste lucruri de care Sebastian nu se atinsese niciodata, desi prin izul gros, medicamentos, propriul sau miros, de pamant si oase uscate, razbatea gretos. El nu-l mai simtea de ani de zile; incetase sa se mai imbaieze din momentul in care intrase in aceasta camera, din momentul in care se incatusase in lanturi de tevile de scurgere din baie. Catusele inca zaceau pe jos, langa vasul W.C.-ului, ruginite, aducandu-i mereu aminte de motivul pentru care luase aceasta hotarare.
Sebastian deschise usile inalte ale balconului, al caror cadru din fier ruginiu scartai ingrozitor, zgomot acoperit de muzica puternica ce razbatea dintr-una din masinile ce goneau spre portul turistic. Motorul turat la maxim si bass-ul electric il facura sa scanceasca, sa-si retraga partial chipul din campul vizual al celor care ar fi privit in sus, in penumbra, apoi sa geama indurerat. Trecuse un an de cand nu mai simtise aerul racoros al brizei ce venea dinspre mare, in narile zbarcite, de cand nu mai analizase lucrurile ce se schimbasera in jur. Uitase ca il dezgustase imaginea si cu un an in urma, si ca singurul lucru caruia ii simtise lipsa, dulceata serii de vara, fusese iremediabil compromis de agitatie, de indivizi cu haine prea colorate, de fete prea dezbracate, de zgomot si de aceste infernale automobile moderne ce fac atat de multa galagie. Amintirea ii ravasi gandurile, trimitand un fior rece pe coloana vertebrala spre cerebel …
-Oribil… scrasni el printre dinti. Nu m-as putea intoarce intr-o lume ca asta.
Expira adanc si se intoarse in camera, aprinzand un chibrit cu mainile tremurande. Impartasi apoi flacara unui ciot de lumanare alba, acoperit de un strat gros si lipicios de praf, pe care il tinea intr-un vechi suport de email alb. Isi privi propriile unghii, lucioase, curate, de parca nu se potriveau pe acele maini arhaice, apoi teancul de plicuri ingalbenite – scrisori pe care nu le deschisese niciodata- si teancul de coli cu antet pe care le folosea ca jurnal. Sebastian lua o pana indoita, scufundandu-i varful intr-o calimara eleganta, ornamentata, si isi scrise propriile cuvinte pe una din foi. Inspira cerneala adanc, apoi se aseza intr-un scaun, pierdut in visare…
-Iti spun eu: tipul nu e o legenda. Sau poate doar figurat vorbind…
-Iti pierzi timpul, ii raspunse pustiul blond, sorbind espresso-ul spumos si trecandu-si apoi limba roz peste niste canini perlati, surazand inocent. Si daca e adevarat, ce crezi ca ai putea afla de la el? Doar o alta poveste trista. Aminteste-ti ce suntem, prietene – noi nu ne pierdem cu firea, nu ne uzam moral si…
Baiatul intoarse capul, zambetul capatandu-i o nuanta de-a dreptul sexuala, vulgara chiar, in timp ce ochii negri examinara conturul ondulat al celor doua fete care tocmai intrau in cafenea, iar cuvintele devenira soptite, usor sasaite, asemeni unui sarpe ce pandeste prada, continuandu-si ideea:
-…si, cu siguranta, ne bucuram de viata asta… vesnica.
Robert isi intoarse privirea cu greu spre interlocutorul sau care parea ca nici nu-l asculta. Ochii de un albastru celest, ramasesera fixati spre un mic apartament ce parea a fi in paragina, din partea cealalta a pietei. Peste capul unui Ovidiu ganditor, cu pielea de bronz maroniu inchis, peretii cladirii pareau a apartine unei ruine – exteriorul impecabil al bancii de la parter devenind brusc, spre acoperis, un paienjenis de crapaturi grosolane, ochiul unui uragan de vopsea scorojita si murdara (tipic romanesc). Balconul mic, din piatra, dadea impresia ca va cadea la cea mai mica adiere, iar la geamurile acoperite de o draperie groasa si urata goneau privirile. Cu toate acestea, tanarul Thomas le absorbea, le respira, ca hipnotizat.
-Tom! Hei, Tom! tipa blondul, pocnind din degete in fata lui pentru a-i atrage atentia. La naiba, nici macar nu ma asculti…
-Ba da, sopti baiatul lasandu-si privirea moale sa alunece spre el. Dar sa stii ca daca te intereseaza mai mult doua bucati de carne (care, fie vorba intre noi, duhnesc de mirosul altor barbati) decat acest individ, esti invitatul meu sa te servesti.
Robert se incrunta usor, apoi pufni intr-un ras ascutit asemeni propriului nas carn, dand din cap a negatie:
-Nu esti normal, Tom. Asculta, n-ai decat sa-ti pierzi o alta noapte aici… Sunt sigur ca, adauga el privind spre fata ce servea la bar, Lili va fi mai mult decat incantata. Chiar nu e problema mea, dar… Daca esti atat de interesat de acest individ, daca e intr-adevar unul dintre noi, de ce nu te duci pana acolo sa verifici?
Spunand aceastea, se ridica si achita consumatia, asezand tacticos bancnota peste bancnota pe masa dintre ei. Banii pareau proaspat emisi, de o culoare perfecta si nesifonati – una dintre micile capricii ale lui Robert, persoana pentru care aparentele nu erau importante, ci vitale. Pierdea intotdeauna cateva minute in plus pentru a-si aranja perfect banii in portmoneul din piele, compartimentat perfect: bani, acte si cele mai scumpe prezervative.
-Pentru ca, explica calm Tom, pe un ton serios, am verificat cladirea: singura intrare in apartamentul de la etaj este pe unul din geamuri sau prin balcon. Se pare ca usa a fost sigilata acum zece ani si intrarea a fost zidita atunci cand banca a cumparat si etajul I pentru a-si amenaja birourile.
-Si? ranji pustiul blond. Care e problema?
-Si, ii raspunse Thomas facandu-i semn sa se apropie, nu-prea-desteptul meu prieten, daca tu ai avea 300 de ani si ti-ar intra un „musafir” in casa…?
Blondul inghiti in sec, albul de marmura al pielii sale devenind parca si mai alb, apoi sopti usor speriat:
-Ai dreptate. Probabil nu ar ramane nimic din tine… Totusi, un motiv in plus pentru mine sa ma retrag.
Privirea ii alerga pentru un moment spre cele doua fete care se asezasera deja la masa si chicoteau, in timp ce doua izuri insuportabil de dulci, infasurate unul in jurul celuilalt, asaltau simturile lui Thomas. Afisa o grimasa de dezgust ca si parere, apoi ii raspunse:
-Cum doresti, numai lasa-ma in pace. Ne vedem mai tarziu la Ruxandra. Si, Robbie, sa ajungi mai devreme – stii ce irascibil devine Daniel cand „supusii sai loiali” il insulta intarziind.
-Da, da… Sigur… Ne vedem mai tarziu, adauga blondul in timp ce se rupse de compania prietenului sau si se indeparta spre masa alaturata.
Thomas marai usor, apoi isi sorbi cafeaua neagra, privind iar spre acea cladire veche, spre etajul doi, cautand silueta pe care o vana de cateva luni, dar care parea sa-l evite total, omorandu-i incet speranta.
-Nu pot sa te tot acopar, amice, sopti doar pentru el, criticandu-l pe Robert. Ai grija ce faci…
Oferind ambele brate celor doua fete care se parea ca acceptasera sa-l urmeze, blondul isi intoarse privirea spre Tom, zambind si facandu-i cu ochiul in timp ce se pregatea sa paraseasca localul. Thomas ii urmari pe toti trei cu privirea pana la masina amicului sau – o „racheta” japoneza pe care o aranjase pentru curse, nu tocmai street-legal, cum se spune, ce avea, binenteles, si un sistem audio impresionant. Motorul tuna, ambalat puternic, in timp ce peste geamurile ce culisau in portiere, bassul si sunetele electrice ale trance-ului pe care-l asculta blondul de obicei faceau sa vibreze cafeaua in ceasca de portelan din fata lui. In cateva secunde, cei trei nu mai erau decat un ecou bubuit undeva pe stradutele ce dadeau spre intrarea in port. Thomas mai sorbi inca o data din cafeaua rece, zambind apoi plastic spre o Lili artificiala care-l topea cu priviri fierbinti. Lovit ca de traznet, cazu intr-o transa, cutremurat pret de o secunda, sfasiat apoi de gheare inghetate, in timp ce privirea ii ardea fixata pe micul balcon scorojit, ale carui usi erau larg deschise si prin care flutura usor, impinsa de briza ce venea dinspre mare, draperia urata… Cuvintele i se oprira pe buze, apoi alunecara afara cu efort:
-E adevarat. E acolo… E unul dintre noi…
De arhiva…
21 octombrie 2008
A fost odata ca niciodata, un eu. Pentru ca eu se imbraca in negru si ii cam placeau filmele cu vampiri, niste oameni i-au zis Angel. Da, ala din Buffy , care si-a tras si serial mai tarziu. Angel avea un blog pe la o televiziune care cica facea si hosting pentru asa ceva. Angel era original, scria in engleza, motiv pentru care si-a luat niste picioare in freza de la niste asa-zisi nationalisti. Drept pentru care si-a mutat domicilul pe-aici cand s-a reapucat de scris. Angel era la fel de motan cum e si-acum, dar ii zice in romana zilele astea… Dar ca sa nu se piarda niste valoroase citate care inca ma mai fac sa zambesc, eu, Tomcat, am simtit nevoia sa-i invoc trecutul. Enjoy.
Participanti la 12 ore de munca asidua:
Zabulic: sef de echipa
Angel, Tibi: sclavi
Zabulic *comparand tavanul proaspat zugravit cu peretele*: Mda… Pai se vede: albul nostru e mai alb decat albul lor.
Zabulic *zugravind tavanul*: Ma, eu daca eram Fat-Frumos faceam un contract cu Zmeul: Ileana Cosanzeana o saptamana eu, o saptamana el. Toata lumea iesea castigata.
Zabulic: Zmeule! In buzdugane sa ne batem, in suliti sa ne impungem…
Angel: …in trafaleti sa ne… uh…
Tibi: …Trafalim?!
Angel: …in trafaleti sa ne… uh…
Tibi: …Trafalim?!
Zabulic *gletuind un colt*: Crapatura infundata se intoarce!
*hohote de ras*
Angel: …suna a bordel.
Tibi: Iti dai seama cum arata curvele…
*hohote de ras*
Angel: …suna a bordel.
Tibi: Iti dai seama cum arata curvele…
Angel: Ma, eu zic sa facem peretele asta, partea astalalta, tavanul inca o data…
Zabulic: Acuma! Stai sa amestec varul si-i f***m niste trafaleti.
Zabulic: Acuma! Stai sa amestec varul si-i f***m niste trafaleti.
Zabulic *admirand mandru camera dupa transgresiune*: Zidarii demonici lovesc din nou! Zidarii iadului…
Tibi: …se intoarce…
Angel: 4.
Tibi: …se intoarce…
Angel: 4.
Angel *palpand peretele*: Auzi, ma? Noi mai avem nevoie de peretele asta?
Tibi *razand*: Noah … Sa-l dam jos!
Zabulic *cu intonatie*: Asa, vitejii mei! Puneti mana pe ciocane, baroase… ce aveti si pe ei, ‘tu-i in gura de turci!!!
Tibi *razand*: Noah … Sa-l dam jos!
Zabulic *cu intonatie*: Asa, vitejii mei! Puneti mana pe ciocane, baroase… ce aveti si pe ei, ‘tu-i in gura de turci!!!
*Dupa tot felul de insulte la adresa peretului crapat, incluzand organe genitale si origini materne*
Zabulic *inocent*: Mai… eu sper ca astia nu au microfoane prin firma asta… Ca… p**a mea, eu sunt baiat finut, nu ca aia din Pantelimon… de la capatu’ lu’ 14.
Zabulic *inocent*: Mai… eu sper ca astia nu au microfoane prin firma asta… Ca… p**a mea, eu sunt baiat finut, nu ca aia din Pantelimon… de la capatu’ lu’ 14.
Zabulic *foarte apatic si examinand un perete "vai, mama lui"*: Ma, eu zic sa ne bagam p****e noaste colective in el de perete si sa-l devastam.
Angel: Mda… Unim biroul lu’ sefu’ cu al angajatilor.
Tibi: Tragem si-un perete fals si ne-am scos…
*pauza*
Zabulic *trist ca trebuie sa refaca toata munca*: Ma duc sa aduc ligheanu’ cu glet…
Angel: Mda… Unim biroul lu’ sefu’ cu al angajatilor.
Tibi: Tragem si-un perete fals si ne-am scos…
*pauza*
Zabulic *trist ca trebuie sa refaca toata munca*: Ma duc sa aduc ligheanu’ cu glet…
Zabulic *admirand o carte de vizita de pe birou*: Mda… Ia uite aici… "Asociatia Uzurpatorilor Liber-profesionisti "…
Prin blogosfera
21 octombrie 2008
Buna dimineata! Da, scriu de dimineata din nou, in fata nelipsitei cafelute care se odihneste, de data asta, intr-un pahar de plastic; iar eu pe scaunul unui net cafe`. E prea devreme, prea frig si sunt mult prea obosit pentru a asculta predarea unor materii ciudate intr-o sala de curs, asa ca-mi frec blugii (spre incalzire) pe un scaun incomod, printre injuraturi si zgomot plastic de fundal.
M-a cuprins febra, cam tarziu ati spune, bloggingului si alerg disperat de pe pagina pe pagina, sorbind informatia cu nesat. Noutati, revelatii, socuri , intrigi – ce treaba au oamenii astia, frate! Ce seriosi se afiseaza si cat de superficiali sunt in final…! Da, sa-mi fie cu iertare ca imi permit – nu vreau sa ma cert cu nimeni -, dar sunt cam satul sa vad iar si iar cum diversi profesionisti in ale bloggaritului urla ca sunt nedreptatiti, ca lumea are ceva cu ei, ca X a zis si Y a facut… Intr-un final, ei sunt platiti pentru ceea ce scriu, sunt ridicati la ranguri de eroi al natiei cititoare si scriitoare de blog, sunt in topuri si totusi sunt nemultumiti. Ce nu e in regula cu imaginea asta? Totul. Ipocrizia in principal.
Modelul bloggerului, dupa mine, ar trebui sa arate asa: o persoana care este in sau tocmai a terminat o facultate, pe la 20-30 de ani, cu un vocabular bun si abilitatea si viziunea necesare pentru a folosi cuvintele drept arme. Dar, cel mai important, persoana respectiva trebuie sa fie frustrata fiindca e la curent cu ce se intampla, fiindca a primit cateva capace la ureche de la viata. Mai mult, bloggerul nu ar trebui sa fie platit, nu ar trebui sa aiba reclame pe pagina personala, nu ar trebui sa explice celorlalti cat de rau e cand el, de fapt, o duce bine. Daca scoti destui bani din blog si nu e nevoie sa muncesti, cum e posibil sa-mi spui mie despre societate si educatie? Ti se falfaie de mine! Tu scrii pentru bani, chiar daca nu asta a fost scopul initial. Tu scrii ca sa te mentii intr-un top, nu ca sa iti multumesti cititorii care-ti sunt devotati si-ti fac trafic zi de zi. Tu scrii fiindca asta a devenit meseria ta, nu fiindca vrei sa ajuti, vrei sa te descarci, vrei sa-i crapi capul la propriu lui Mazare, dar, din pacate, n-ai cum si-alegi alternativa indirecta…
Sa nu ma intelegeti gresit. Spuneam, nu de mult, ca ma dispera initiativele impotente de protest ale unora. Nu suport idealistii muritori de foame, care prefera sa faca ce le place, chiar daca asta le cere sa umble in zdrente, sa n-aiba bani pentru bilet de tramvai si sa manance nuci cu zahar de trei ori pe zi. Urasc articolele si comentariile cretine ale rockerilor frustrati, care dau in stanga si-n dreapta cu citate din Nietzche, din Cartarescu sau din vreo trupa oscura pe care ei o considera geniala, in scopul de a lumina cararea pentru cei mai tineri. In conseciinta, orice actiune (in limita morala) este acceptata, in viziunea mea, daca rezultatul este material si se vede. Dar unde mai e mesajul pe care vrei sa-l transmiti, atata timp cat tu zici din portofel si nu din suflet?
Nu as vrea sa ma dau drept exemplu; sunt un exemplu prost din multe puncte de vedere. Chiar daca ma incadrez in definitie, nu vreau sa zic "uite, eu…". Asa ca o sa zic asa: omul care munceste sau invata sau are copii acasa de crescut, care nu-si trage banii din blogul personal, care nu scrie pentru bani pe o pagina de net, si care depune efortul, isi gaseste timpul si initiativa, se chinuie si se strofoaca sa scuipe o faramitura de adevar sau isi permite sa expuna spre vizionare o bucatica din sufletul lui -pe GRATIS-, ala este blogger. Si cred ca asta e cea mai pura definitie.
Asta este un jurnal. De pisica sau nu, asta e irelevant. Este un loc in care-mi scriu gandurile pentru ca tu sa le citesti, fara sa-ti cer 1 leu, fara sa mi-l colorez cu reclame, fara sa te ignor daca mi-ai scris si ma citesti. Mai mult, arogant si incapatanat cat sunt, iti zic azi ca sunt deschis la discutie. Eu nu fac afirmatii, nu scriu legi biblice in tablite de piatra, nu ma cred in stare de asa ceva: eu zic, tu zici, pentru ca NOI sa zicem. Pentru ca nimic nu e batut in cuie, iar in momentul in care crezi si afirmi si intaresti contrariul, ai devenit un snob. Da, tu, chiar daca ai 40+ ani in fata mea, chiar daca-mi vanturi prin fata diplomele tale sau C.V.-ul impresionant!
Daca esti blogger convins sau daca scrii macar o data la cateva luni intr-un jurnal, vreau sa te rog doua lucruri: nu-ti uita fanii, cititorii care revin zilnic, curiosi si optimisti, sa vada ce-ai mai debitat, SI nu uita de ce scrii (in cazul in care nu te-ai apucat de asta pentru bani)!
Pentru restul, care se bat pentru topuri, pentru incarcari electronice si pentru popularitate, n-am compasiune. E trist ca v-ati coborat atat de mult incat sa va scandalizati ca ati picat 1 pozitie su 10 in topul lui Peste Prajit. E deprimant ca vreti sa aratati cu degetul, invocand justul si moralul, cand nu va mai pasa decat de circumferinta burdihanului, iar restul nu conteaza. Si e cu adevarat de prost gust ca folositi vulgaritati fara scop, doar ca sa mai beleasca ochii un pustan cu aspiratii de filosof, care se hlizeste si te admira pentru originalitate, asemeni unui Brumaru bloggerit. Treziti-va sau renuntati! Tomcat out.
P.S. Pentru veterani…
Si sambata…
18 octombrie 2008
Sunt inimaginabil de bine-dispus si chiar am chef de scris. Imi imaginez fata ta citind aceste randuri, semnul de intrebare care se ridica stralucitor deasupra capului, spranceana ridicata si ochii scanand adresa pe care ai tastat-o in Explorer: "Ma, eu am nimerit bine? Asta e blogu’ lu’ Tomcat?" Da, e blogul meu. Ai nimerit bine.
Nu pot sa-ti explic de ce ma simt bine. Poate fiindca e sambata, fiindca ascult muzica buna, mi-am baut cafeaua, sunt singur acasa, a plouat azi-noapte, diseara ies in oras, iubita mea si-a luat abonament la Vodafone si putem vorbi nelimitat, si inca mai pot adulmeca reminiscentele verii si am scapat partial de frustrari. As vrea sa spun ca nu-mi mai pasa de anumite lucruri, dar stiu ca e doar un popas, cat sa-mi trag rasuflarea, sa-mi culeg gandurile si sa-mi adun curajul.
Azi nu vreau sa injur pe nimeni, desi sunt destui care merita mai mult decat niste vorbe aruncate in virtual. Azi revin la un nivel personal, pisicesc, demn si, in acelasi timp, miserupist. Nu ma intereseaza parerea ta. Nu vreau sa stiu daca esti sau nu de acord cu mine sau cu ceea ce scriu fiindca, te asigur, nu eu sunt cel ce trebuie sa se schimbe. In Marele Plan, sunt doar un punct luminos care incearca sa le estompeze pe celelalte sau sa le dea din forta lui; citand un personaj fictiv "eroii schimba lumea, nu invers". Sunt aici ca sa ajut cum pot pe oricine are nevoie de ajutor. Dar felul in care o fac tine de structura mea, de cum am fost conceput si de cum functionez – nu ma schimb fiindca, spre deosebire de multe altele, lucrul asta este pur predestinat.
Azi nu vorbesc despre alti eroi care, modesti in limita decentului, nu vor recunoaste niciodata acest titlu. Azi ei sunt ei, e sambata in viata lor, se odihnesc sau se distreaza sau se iubesc. Nu vreau sa stiu daca ma recunosc drept simplu punct luminos sau scama pe rever, fiindca nu conteaza. Am inteles ca fiecare are drumului lui, crucea proprie. Fiecare are blogul, ziarul, emisiunea, pistolul rece care asteapta tacit sub jacheta , si fiecare il foloseste, in final, de unul singur.
Azi inteleg de ce nu pot scrie de mai multe ori pe zi. Si totusi, azi sunt independent de noi inceputuri, chiar daca mi-e greu. Literar vorbind, nu am mai lovit tastele laptopului de multa vreme. Mi-am lasat proiectele neterminate, ideile in cuptor si s-au ars. Am uitat multe din ele, iar cele care se odihnesc pe desktop, in foldere frumoase si cu iconite speciale, al caror design l-am conceput chiar eu, s-au prafuit. Elly ma roaga sa continui, sa incerc sa-mi concentrez macar partial fortele spre tentativa de roman sau spre o poveste nescrisa…
Dependenta de nou, de inceput, ma distruge. Asadar, azi vreau sa fac ceva ce nu am facut niciodata: un sondaj. Azi am nevoie de cativa dintre voi, anonimi sau nu, sa votati unul din aceste proiecte. Nu cer mult, doar o parere care ar asigura continuitatea unuia din ele:
1. VVV – este un roman suprarealist, cu personaje fantastice, partial scris si, conform recenziei facute de Elly, este o mixtura de filme de actiune/groaza foarte misto.
2. Sliders – poveste in stare de proiect (neinceputa deci) despre tipul individului modern care reuseste sa depaseasca diverse momente, sa iasa din situatii dificile doar prin faptul ca isi foloseste logica si imaginatia.
3. Lone Angel - proiect de joc role-play pentru forum, despre o a 4-a dimensiune in care se poarta razboiul dintre bine si rau.
4. Seraphic Comics – proiect despre un alt fel de benzi desenate , original zic eu, tocmai fiindca benzile nu sunt desenate.
5. Pirates of the Silver Sea – proiect de joc role-play pentru forum. Actiunea se desfasoara intr-un univers Tolkienesc, cu elfi si dwarfi si alte creaturi fantastice . Originalul sta in faptul ca actiunea se desfasoara mai mult pe apa si abilitatile noi pe care le au eroii.
Am impresia ca am uitat ceva si in mod sigur am facut-o. O sa-mi aduc aminte peste vreo 6 luni cand o sa apara melodia, cartea sau filmul, conceput binenteles de altcineva, asa cum mi se intampla mereu. Pana luni, cand o sa-mi revars iar nervii pe-aici, eu iti doresc un week-end insorit si pasnic. Toodles!
Furie
16 octombrie 2008
Stiu ca nu am mai scris de ceva vreme: am fost speriat. Nu ma asteptam sa fiu asaltat de atat de multe subiecte si sa ma regasesc in imposibilitatea de a alege macar unul din ele, dar uite ca s-a intamplat. Ce sa-ti spun? Cateodata prea multa inspiratie strica. Prea mult "In gura presei", prea mult Bad Pitzi si, mai nou, prea mult devotament pentru Arhi. Si azi, desi m-am hotarat sa scriu, m-am confruntat cu dilema unui subiect care merita discutat. La o adica, sunt multe: Loganurile lui Basescu vs. tancurile lui Tariceanu, eterna problema a coruptiei, mondenismele expirate dar vesnic in actualitate sau as putea sa ma iau pur si simplu de Mazare, caruia ii promit un articol asa cum merita. Totusi parca e prea usor. Hai sa fim seriosi, macar acum, si sa recunoastem ca sa te iei de politisti, de politicieni si de vedete nu reprezinta tocmai o initiativa originala, oricat de revolutionar ar fi stilul si intentia. Mai bine si mai misto, ar fi sa il cautam pe Bizonul Turmentat – ala de l-a dat Badea pe post, cum sugea dintr-o bericioaca in timp ce conducea, zice el, in Austria. Apropos: a vazut cineva promo-ul ala cu "Bizon in trafic"? Foarte tare! …desi cam inutila campania. Chiar crede cineva ca un dobitoc motorizat, purtator licentiat de burta, care si-a luat carnetul pe spaga, va fi mai atent in trafic fiindca a vazut promo-ul respectiv? El are Bemveu, tata, si i se rupe cricu’ de reclame, campanii sau "oamenii legii" pe care-i invarte cum vrea muschiu’ lui. Sau, dupa caz, sunca lui.
Azi vorbim despre vecini. Vorbim despre comunitatea tipic romaneasca adunata la blocuri, formata din diversi melteni (vorba lui Mircea), badarani, taranoi si alte specii ce impanzesc Romania. Dar, ca sa nu ma scuipe nimeni in ochi, cum c-as fi snob sau ca as suferi de vreo fobie vis-a-vis de clasa muncitoare, sa trecem in revista istoria societatii de bloc.
Nu multi stiu sau isi mai aduc aminte cum au aparut stupii astia de retardati nesimtiti in mijlocul oraselor. Pe vremea lui ‘Nea Nicu, cand lupul era catel si puricii purtau potcoave, se gasi o initiativa geniala a Comandantului Suprem sa mute toti taranii la orase. Stiti, baietii de arau campul cu boi si stateau toata vara in picioarele goale si se spalau (in cazuri fericite) in fantani. In traducere, invocand un egalitarism imbecil, Nic’sor a amestecat clasele sociale si ne-a condamnat la mediocritate vesnica. In filmele din Epoca de Aur se prezinta modelul cetateanului roman, multilateral dezvoltat, care munceste in uzina, dar in timpul liber il citeste pe Proust. Acesta era scopul. Rezultatul, in realitate, e mult mai sinistru: taranul s-a mutat la bloc, si-a tras carpeta pe perete, pestele de sticla pe televizor si sta si drojdeste in berarie in timpul liber. Probabil ca Nicu s-a mintit singur, fara sa-si dea seama; in viziunea lui, taranul era muncitor, cinstit, filosof chiar, conform conceptiei lui Preda. Din pacate, Ilie Moromete e doar un personaj fictiv…
Dar sa nu ma indepartez de la subiect: in acest timp, cand taranimea, multumita si perfect incadrata in peisajul rural (acolo unde-i era locul), era mutata la oras, aristocratia, burghezimea si oamenii de vaza ai societatii erau impuscati, condamnati la puscarie, trimisi la Canal sau alte munci menite implinii socialismului. Din cei ramasi prin orase s-a ales, incet-incet praful. In Constanta, conform istoriei pe care o stiu de la maica-mea si de la cei care au trait acele timpuri, in zona Peninsulei locuiau pe vremuri numai persoane importante si de calitate. Dupa revolutia ceausista, majoritatea au avut avut neagra soarta de care va spuneam, iar casele lor au fost date pe mana taranilor. Dupa "Revolutie", cartierul, superb de altfel d.p.d.v. arhitectural, a fost impanzit cu tigani, taranii mutandu-se la blocuri. Si asa ajungem in zilele noastre…
Astazi, dupa 24 de ani de locuit la bloc, realizez ca lucrurile nu s-au schimbat absolut deloc. Taranii sunt tot tarani, carpetele sunt tot pe pereti, pestii de sticla sunt tot pe televizoare… Numai berile sunt mai multe si se beau oriunde, fiindca berariile nu mai exista. Viata pe asfalt nu i-a schimbat deloc: sunt la fel de prosti, de rai, de ignoranti vis-a-vis de toti si toate, si nu au nici un fel de afinitate fata de viata intr-o comunitate restransa.
Sunt ingrozit cand vad ca se muta in bloc cineva nou. Stiu cu siguranta ca o sa am probleme , ca pungile de gunoi nu vor ajunge in tomberoane, ci vor fi lasate in fata ghenei (sau mai rau, aruncate pe sub gaura de la baza usii). Stiu ca unul, doi, cinci, zece locatari se vor plange fiindca maica-mea hraneste puiul de pisica ce a ramas fara laba stanga. Stiu ca vor sparge pereti, isi vor pune termopane, vor vrea sa varuiasca scara in verde (fiindca albul nu le place), se vor imbata si se vor pisa in ghivecele de flori. Stiu toate aceste lucruri fiindca se intampla in fiecare zi!
Ieri am simtit ca explodez. Un machedon care s-a mutat de curand pe scara a inceput sa urle la maica-mea fiindca hranea felina de care spuneam mai devreme. Ca isi face nevoile in ghena, ca sunt peste tot oase stricate (nu i le-am dat noi), ca zgarie masina si face zgomot. Din pacate nu eram acasa, dar mi-am promis sa am o discutie cu domnul respectiv referitor la cine face legea in bloc. Mai mult, cuplul de vecini care sta langa dobitocul asta – ea o curva, el un navigator prost – foreaza in pereti cu bormasina la ora 11 noaptea, fara sa dea doi bani daca deranjeaza pe cineva. Nu are rost sa enumar toti nenorocitii care locuiesc in scara si blocurile invecinate, care nu raspund la salut si se comporta ca si cum ar fi proprietarii intregului complex. Fostul administrator a sutat un pui de catel care se ratacise in zona, ca sa nu trebuiasca sa-l suporte vizual in fiecare zi. Alt vecin de-al lui a proiectat in acelasi stil un pui de pisica, de numai cateva saptamani, intr-o usa metalica pe motiv ca-i zgaria masina. De fapt, pisicul era prea mic ca sa se urce pe masina, si chiar de-ar fi fost asa, e fizic imposibil sa-si foloseasca ghearele pentru a se catara pe tabla automobilului. Mai vorbim de manelistii care vin la 1 noaptea, beti morti, cu muzica data la maxim si geamurile deschise? Sau de vecinul respectabil care isi plimba curul in Jeep-ul lui auriu si vine la fel de prastie de la clubul de striptease, apoi se pisa in coltul blocului? Sau de barfele si mahalgismele pe care le auzi vrei-nu-vrei in fiecare zi? Sau de carcterul mizerabil de backstabber pe care il au muistii astia care, dupa ce ii numesti prieteni, incerci sa ii luminezi, sa le dezvolti apetitul pentru frumos si cult – fiindca de! sunteti vecini! - se caca pe tine si te privesc de sus? Toate astea sunt adevarate. Toate s-au intamplat la un moment dat si sunt eclipsate de altele mult mai naucitoare pe zi ce trece.
Sper ca dupa toate aceste descrieri, nu mai crede nimeni povestile nemuritoare din cartile de istorie. Ca grofii abuzau de putere si chinuiau prostimea? Da, corputia si foamea de inavutire au existat de la inceputurile timpului. Dar ca nu aveau motiv, ca toti boierii erau sadici si nemilosi, ca saracii robi erau nevinovati si asupriti? Asta sa le-o spuna lu’ Mutu. Adi Mutu . Sunt absolut convins ca taranii aia meritau sa fie tinuti sub papuc si condusi cu o mana de fier – nu exista alta solutie! Azi, datorita minunatului egalitarism, scolii rusesti si Inaltului Conducator, "Revolutiei" si evolutiei, avem parte de o noua specie: cocalarul. Cocalar care, e imposibil de controlat. El conduce, el impune ce e bine si frumos si corect, fiindca el e majoritatea. Da, sunt discriminant! Da, i-as condamna la inchisoare pe viata doar pentru ca s-au nascut! Da, nu-mi pasa ce crezi, sunt un antinationalist tocmai fiindca posed o doza de patriotism! De ce trebuie sa suferim noi toate astea? De ce trebuie sa acceptam conceptul asta?
Da, ma pis pe U.E.! Pe drepturile lor pe care le invoca unii si altii, anarhisti din placere, demagogi cronici! Mi se rupe de politie, de amenzile lor si a celorlalte institutii ale statului. Ma doare-n cur de taxele lor, de amentintarile lor, de cat de mare este caracatita romaneasca! Si da, sunt nebun fiindca nu-mi pasa daca sfarsesc cu un glont in cap. Am sange albastru in vene, jegurilor! Mostenesc traditia stramosilor mei, nobili austrieci si negustori sicilieni si romani de sange pur, nascuti in orase! Nu ma sperii tu, mizerie umana, care traiesti pentru alcool, grasimi kebapiste si pseudo-mondenism! Nu ma ascund! Sunt mandru de ceea ce sunt. Sunt fericit si multumesc lui Dumnezeu pentru lutul scump din care m-a modelat, pentru familia in care mi-am primit educatia si pentru faptul ca pot sa spun aceste cuvinte. Scuip pe egalitarismul ce-mi cere sa fiu modest, sa accept tacit existenta alaturi de voi! Nu, nu o sa tac. Modestia este pentru lasi, pentru cei ce nu pot si pentru cei nesiguri! Nu, nu o sa faceti voi legea, nu o sa las nepedepsite aceste fapte, aceste manisfetari de nesimtire crasa!
Urlii la mine fiindca esti machedon? Ma furi fiindca esti tigan? Ma privesti de sus fiindca esti roman? Eu sunt motan: joc dupa alte reguli!
Sindromul ochilor rosii
10 octombrie 2008
Privesc cu groaza in monitor la diverse titluri si nume si randuri asezate robotic unul peste altul. Prin comparatie, constat cu stupoare ca oricat de mult as incerca, mi-e imposibil sa penetrez mediul blogic sau sa ma etichetez in vreun fel ce ar avea o oricat de fina relevanta vis-a-vis de acest cuvant. Azi constat ca blogul meu este o gluma, o prostie (parafrazandu-l pe Badea).
Recurgand la metoda reducerii la absurd (pe care n-am inteles-o niciodata intru totul), presupun ca exista cel putin un cititor care verifica aceasta adresa electronica macar o data pe zi. Prin acelasi absurd, constat ca acea persoana a devenit neincrezatoare privind loialitatea mea fata de ritualul de dimineata, respectiv bloggingul. Ei bine, daca mai conteaza, imi cer sincere scuze catre acea persoana, si ceea ce ea reprezinta, pentru absenta insemnarilor din ultimele zile. Ca sa fiu mai clar, acest lucru mi-a fost aproape imposibil; a inceput scoala si orarul meu imi spune sinistru "ore de la 8 la 18". Da, 10 ore de haos si oboseala aproape zilnic…
Revenind la afirmatia initiala, azi am citit si alte bloguri care erau semnate cu pseudonimuri cunoscute. Nu, nu erau oamenii pe care mi-i imaginam eu, dar ideea e aceeasi: astia sunt adevarati bloggeri. Oameni care scriu zi de zi, putin frustrati, putin snobi si putin dependenti, dar incadrati in profilul omului care tine un jurnal. Final de demonstratie si inceput de concluzie: imposibil sa scriu zilnic.
Si acum, ca am lipit avertismentul pe pachet, sa trecem si la lucruri mai importante. Insemnarea de azi ar fi trebuit sa se numeasca "Functionarele Publice 2: Controloarea Demonica", dar de ce sa le oferim satisfactie? Sa ne fie clar: daca lucrezi la stat si crezi sau spui ca munca ta conteaza, poti sa mi-o sugi. De fapt, poti sa ti-o sugi singur fiindca, la figurat, asta faci oricum. Am trait s-o vad si pe-asta. Hai sa va povestesc ce mi s-a intamplat…
Luni ma decisesem sa ma pun pe treaba si sa ma intorc la sanatosul obicei de a merge la o sala de forta, cu prietenii mei. Fiindca numai unul era disponibil, si nu cel cu masina, ne-am hotarat sa ne deplasam cu autobuzul. Convins fiind ca din cele doua bilete cumparate dimineata, il luasem pe cel necompostat, ne-am urcat intr-unul din minunatele mijloace de transport constantene (Multumesc, Mazare! Nu te-am uitat.). Cand am realizat ca gresisem biletul, ca un om civilizat ce ma consider, i-am spus amicului meu sa coboram la prima statie si sa mergem pe jos. Din pacate, un pic prea tarziu. In acelasi autobuz, exercitandu-si functia, trei controloare ingalbenite de cafea si tigari, isi faceau deja treaba cu mult profesionalism, amendand in stanga si-n dreapta. Binenteles ca rugamintile mele arzatoare nu au avut nici macar urma de ecou la inima lor, iar explicatiile insotite de juraminte n-au avut nici un efect. Cu altecuvinte, am irosit termeni precum "promisiune", "onoare", "dreptate", "student" pe niste femei care n-au nici cea mai vaga legatura cu ceea ce inseamna corectitudinea si verticalitatea. Asadar, agasat la culme si putin jenat de situatia care aparuse, am renuntat sa ma cert si le-am oferit buletinul, asteptand tichetul de amenda si neschimbatele amenintari ca "daca nu platesti amenda in 48 de ore, se mareste!" – nu sunt strain acestor situatii. Dar iata surpriza: noua politica R.A.T.C. spune ca daca nu platesti amenda pe loc, trebuie sa mergi la sediu si sa semnezi un proces verbal pentru o amenda de 180 lei; da, 1 milion 800 mii lei vechi pentru ca am gresit biletul.
Impachetat cu multi draci, obosit deja desi nu ridicasem nici 5 kg, am trait cele mai enervante 10 minute din ultimele 6 luni. Intregul colectiv de la biroul de amenzi, care putea iremediabil a cafea veche si tigari proaste, mi-a sarit in cap, explicandu-mi ca asta se intampla cand mergi fara bilet, ca de ce nu am abonament, ca nu e vina lor ca batranii sunt jefuiti in mijloacele lor de transport, ca saracii politisti (ce sa faca si ei?) si ca vai mama lor controlorii care sunt batuti in exercitiul functiunii. Si eu ce sa fac? Sa renunt la cavalerism si sa impart flegme in stanga si-n dreapta? Nu? Nu inca. Cireasa de pe tort a fost schimbul asta de replici:
Eu: Doamna, dar ce faceti cu tiganii si nenorocitii care fura si umbla fara bilet? Pe ei de ce nu-i amendati? Dati amenzi numai la studenti, la copii si la batrani! Oamenii corecti!
Ea: Cavalere, tu crezi ca e asa usor? Noi ne facem datoria si in schimb ce primim? Controloarele sunt batute si scuipate. Daca crezi ca e simplu, vino cu noi pe tura, sa vedem cum te descurci.
Le-am zis ca as veni, dar m-au luat repede la misto, oferindu-mi un loc de munca. Dar asta nu conteaza: mi-a zis-o! Femeile isi faceau datoria. Munca lor e importanta, vitala! Corectitudinea, dreptatea, justitia sunt preceptii divine, elemente definitorii in viata lor, standarde dupa care isi duc traiul si isi exercita functia. Cacat! Mi-am luat amenda, procesul verbal semnat de un asa-zis jandarm supraponderal si obosit, si am plecat cu coada intre picioare, cu adevarat convins ca eu gresisem si ele isi faceau datoria. In fapt, functionarii publici sufera de sindromul ochilor rosii… Elefantul din cires… Povesti de adormit fraierii. Adica noi.
In ciuda parerii publice, mi-am promis ca lucrul asta nu o sa se mai repete. Nu, nu o sa fiu mai atent la ce bilet am sau cand imi expira abonamentul. Mi-am promis ca data viitoare o sa ma transform intr-un huligan vero vero, o sa lipesc cativa pumni de fetele scarbelor care flutura legitimatii, o sa ies cu picioarele prin geam daca soferul mai blocheaza usa si duca-se dracului rezultatul! N-au decat sa ma aresteze; eu nu mai trec prin asa ceva. Nu mai pot, nu ma mai tin nervii.
HULK SMASH si o zi buna!
